Statul român modern s-a format între 1859 și 1878 prin voința românilor, dar și cu acordul, uneori reticent, al marilor puteri europene: Franța, Marea Britanie, Austria, Rusia, Prusia și Imperiul Otoman. Fără sprijin diplomatic, Unirea Principatelor ar fi rămas o dorință pe hârtie. Mini-dicționarul de mai jos explică termenii cheie ai acestei povești, iar pașii de la final arată cum poți folosi tot acest material la o lucrare sau la o recapitulare.
Mini-dicționar: cuvintele fără de care nu se înțelege tema
- Marile puteri: statele cu cea mai mare influență militară și diplomatică în Europa secolului al XIX-lea, care hotărau în comun asupra unor probleme internaționale.
- Protectorat: situația în care un stat mai puternic își asumă „apărarea” altuia, dar în practică îi controlează deciziile. Rusia îl exercitase asupra Principatelor după Regulamentele Organice.
- Garanție colectivă: angajamentul mai multor state de a apăra împreună statutul unui teritoriu. După 1856, ea a înlocuit protectoratul unei singure puteri.
- Suzeranitate: dreptul sultanului de a fi considerat stăpân suprem al Principatelor, în schimbul unui tribut și al unor obligații.
- Divan ad-hoc: adunare de consultare, aleasă în fiecare Principat, care trebuia să arate dorințele populației privind viitorul țării.
- Convenție: act internațional prin care puterile stabileau regulile de organizare, ca Convenția de la Paris din 1858.
De ce Principatele nu își puteau decide singure soarta
La mijlocul veacului, Moldova și Țara Românească erau sub suzeranitatea Imperiului Otoman și, în privința apărării, sub influența puternică a Rusiei. Orice schimbare de statut afecta echilibrul regional, astfel încât diplomații străini tratau problema Principatelor ca pe o piesă a unui joc mai mare, nu ca pe o chestiune strict românească.
Un moment de cotitură a fost războiul Crimeii, pe care îl descrie pe larg materialul despre cauzele și urmările războiului Crimeii. Înfrângerea Rusiei a slăbit protectoratul ei și a deschis o fereastră pentru reorganizarea Principatelor.
Tratatul de la Paris și Convenția: cum au stabilit puterile regulile
Prin tratatul din 1856, puterile semnatare au pus Principatele sub garanția lor colectivă și au cerut consultarea populației prin divanurile ad-hoc. Franța lui Napoleon al III-lea a susținut cel mai clar ideea unirii, în timp ce Austria se temea de efectul ei asupra românilor din Transilvania, iar Imperiul Otoman vedea în unire o amenințare pentru autoritatea sultanului. Marea Britanie a fost mai prudentă, iar Rusia a avut poziții schimbătoare.
Rezultatul compromisului a fost Convenția de la Paris din 1858: două state cu guverne și adunări separate, dar cu câteva instituții comune. Românii au folosit însă o portiță din text și l-au ales pe același domn în ambele țări, Alexandru Ioan Cuza, în ianuarie 1859. Puterile au acceptat în cele din urmă faptul împlinit, iar unirea administrativă deplină s-a realizat în 1862.
Ce voiau, concret, fiecare dintre puteri
Pentru a înțelege jocul din spatele deciziilor, ajută să te întrebi ce urmărea fiecare actor. Franța lui Napoleon al III-lea se prezenta ca protectoare a „principiului naționalităților”, ceea ce îi aducea prestigiu și un aliat în Europa de Răsărit. Imperiul Habsburgic privea cu neliniște orice stat românesc puternic, de teamă că ar putea atrage românii din Transilvania și Bucovina. Imperiul Otoman dorea să-și păstreze suzeranitatea, iar Rusia căuta să-și recapete influența pierdută după înfrângerea din Crimeea.
Marea Britanie era interesată, mai ales, de menținerea Imperiului Otoman ca barieră în fața expansiunii ruse, de aceea susținea mai degrabă statu-quo-ul. Prusia, în ascensiune, urmărea propriile planuri în Germania și nu avea un interes major în Principate. Această hartă de interese explică de ce deciziile s-au luat prin compromisuri și de ce formulările tratatelor sunt adesea ambigue.
Independența: aceleași puteri, alt context
Peste douăzeci de ani, jocul diplomatic a revenit. Războiul ruso-turc din 1877–1878, în care România a luptat alături de Rusia, a dus la proclamarea independenței. Recunoașterea oficială a depins însă de Congresul de la Berlin din 1878, unde marile puteri au condiționat acceptarea de unele clauze, inclusiv în privința Dobrogei și a Basarabiei de sud. Pentru elevi, acest episod arată că independența nu se obține numai pe câmpul de luptă, ci și la masa negocierilor.
Pași de urmat pentru a trata subiectul într-un răspuns
- Începe cu situația Principatelor înainte de 1856: suzeranitate otomană, protectorat rusesc, regim intern stabilit prin Regulamentele Organice.
- Arată schimbarea adusă de războiul Crimeii și de Tratatul de la Paris.
- Prezintă poziția fiecărei puteri într-o frază, nu mai mult: Franța a sprijinit, Austria și Imperiul Otoman s-au opus, Marea Britanie a fost reținută, Rusia și-a ajustat interesele.
- Explică de ce dubla alegere din 1859 a fost o soluție ingenioasă, dar și un risc diplomatic.
- Încheie cu independența și cu Congresul de la Berlin, ca să arăți continuitatea problemei.
Cum să eviți două capcane
Prima capcană este să atribui totul „sprijinului străin” sau, dimpotrivă, numai voinței românești. Adevărul este între ele: Unirea s-a făcut prin acțiunea unei elite politice abile, cu un moment internațional favorabil. A doua capcană este să trateze puterile ca pe un bloc. Ele aveau interese diferite, iar diferențele dintre ele au fost exact spațiul în care a manevrat diplomația românească.
Un cititor care dorește să urmărească mai departe acest fir, de la Unire până la independență, poate parcurge materialele din epoca modernă, unde fiecare etapă are o pagină proprie.
Ce să reții, în câteva rânduri
Statul național român a apărut într-un echilibru european care nu îi era favorabil, iar rezultatul s-a datorat atât inițiativei locale, cât și unei conjuncturi diplomatice excepționale. A înțelege rolul puterilor nu înseamnă a minimiza meritul celor care au acționat, ci a vedea cadrul în care au putut acționa. Termeni ca protectorat, garanție colectivă și suzeranitate te ajută să formulezi precis fiecare idee.
